PĂCATUL ADAMIC

„În păcat m‑a zămislit mama mea.”

            Omul este păcătos, este născut în păcat, această natură a păcatului este ceva ce am moștenit de la strămoșul nostru Adam, iar noi nu prea avem ce face, pentru că la urma urmei aceasta este natura noastră, așa ne‑am născut.

            Acesta este încă unul, poate chiar principalul motiv pentru care zicem că nu putem să trăim în neprihănire, nu putem să nu mai păcătuim sau măcar păcatul să fie ceva foarte rar, accidental în viața noastră.

            Eu am stat să mă gândesc care este baza biblică pentru această concepție… Am și vorbit cu destul de mulți oameni despre aceasta. Până acum toți mi‑au zis că ne naștem păcătoși, dar când i‑am întrebat de ce spun aceasta, am primit cam același răspuns: „în păcat m‑a zămislit mama mea”.

            I‑am întrebat unde scrie aceasta în Biblie, iar spre surprinderea mea aproape nimeni nu a știut să spună Psalmul în care scrie aceasta, doar că e undeva prin Biblie, iar unii știau că e undeva în Psalmi. Nici vorbă să cunoască conținutul psalmului, contextul în care a fost scris acest psalm și așa mai departe. Iar acești oameni nu erau oameni de pe stradă, ci „creștini practicanți”, oameni care frecventau cu regularitate programele Bisericii.

            Haideți să ne uităm la acest psalm. Este vorba despre Psalmul 51. Un psalm al lui David.

1 Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele!

2 Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul meu!

3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea.

4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta şi fără vină în judecata Ta.

5 Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a zămislit mama mea.

6 Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii: fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!

7 Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat; spală-mă şi voi fi mai alb decât zăpada!

8 Fă-mă să aud veselie şi bucurie şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura!

9 Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele, şterge toate nelegiuirile mele!

10 Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!

11 Nu mă lepăda de la Faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!

12 Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale şi sprijină-mă cu un duh de bunăvoinţă!

13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.

14 Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele! Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat şi limba mea va lăuda îndurarea Ta!

15 Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda Ta!

16 Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus, dar Ţie nu-Ţi plac arderile-de-tot.

17 Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

18 În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului şi zideşte zidurile Ierusalimului!

19 Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi-de-tot şi jertfe întregi; atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei.

            În primul rând trebuie să înțelegem ce este un psalm. Un psalm este un text poetic, iar într‑un text poetic, și nu numai, se folosesc multe figuri de stil (comparații, epitete, metafore, hiperbole etc.).

            Acum, să ne uităm puțin și la context. Acest psalm a fost scris de David, împăratul lui Israel, după ce a păcătuit grav. Ce a făcut? Puteți să citiți în Cartea a doua a lui Samuel, capitolul 11.

            Pe scurt, poporul Israel era la război împotriva țării lui Amon. David a ales să nu meargă la luptă de această dată, ci a rămas la Ierusalim. De plictiseală probabil, într‑o zi s‑a plimbat pe acoperișul casei, a zărit o femeie care se scălda, a chemat‑o la el și s‑a culcat cu ea. Dar nu s‑a oprit aici. Soțul acesteia, pe nume Urie, era unul dintre soldații care luptau în armata lui Israel. David i‑a trimis o scrisoare lui Ioab, comandantul armatei, în care scria: „Puneți pe Urie în locul cel mai greu al luptei și trageți‑vă înapoi de la el, ca să fie lovit și să moară.” (2 Samuel 11:15)

            Cu alte cuvinte David, pe lângă faptul că s‑a culcat cu nevasta acestuia, l‑a și omorât. Natan, un proroc a lui Dumnezeu, a mers la David și i‑a descoperit totul. Apoi David a scris psalmul cu pricina.

            Acum, haideți să vedem ce putem înțelege. David își plânge gravitatea păcatului. Îi pare rău, cere milă de la Dumnezeu, iertare, iar în versetul 5 avem această remarcă: „în păcat m‑a zămislit mama mea”.

Încearcă David în acest Psalm să vorbească despre natura omului? Nicidecum. Ci David își plânge propriul său păcat. Despre aceasta este întregul psalm. Nu putem să citim jumătate de verset și să tragem concluzii cu implicații pentru toată omenirea. Nu așa se citește și se interpretează Biblia. David pur și simplu dorea să scoată în evidența păcătoșenia lui, cât de grav a căzut.

            În Psalmul 58 scrie așa: „Cei răi sunt stricați încă din pântecele mamei lor, mincinoșii se rătăcesc odată cu ieșirea din pântecele mamei lor.” (Psalmul 58:3)

            Deja avem o dilemă. De când e omul păcătos? Din momentul zămislirii, adică al concepției, în pântecele mamei devine păcătos, sau când iese afară?

„Domnul a mirosit un miros plăcut și Domnul a zis în inima Lui: «Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui, și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut.»” (Geneza 8:21)

            Dilema se face mai mare. Avem momentul zămislirii, avem pântecele mamei, avem momentul ieșirii din pântece și a mai apărut și momentul tinereții. Când devine omul păcătos?

            Ziceam că psalmii sunt în special poetici, sunt lucrări, texte care conțin figuri de stil, pentru a evidenția niște lucruri. Propun să ne mai uităm la câțiva psalmi ai lui David să vedem ce fel de limbaj folosește.

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!

Ferice de omul căruia nu‑i ține în seamă Domnul nelegiuirea și în duhul căruia nu este viclenie!

Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate, căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii.” (Psalmul 32:1‑4)

            Din nou David vorbește despre păcătoșenia lui și zice: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.”

            Oare chiar i se topeau oasele împăratului David? De ce nu propovăduim o învățătură despre faptul că atunci când păcătuim ni se topesc oasele la propriu? Pentru că ne dăm seama că David exagerează aici, pentru a scoate ceva în evidență,   la fel ca în Psalmul 51.

            Un alt exemplu:

„Mă înconjuraseră legăturile morții și mă îngroziseră râurile pieirii; mă înfășuraseră legăturile mormântului și mă prinseseră lațurile morții.

Dar, în strâmtorarea mea, am chemat pe Domnul și am strigat către Dumnezeul meu: din locașul Lui, El mi‑a auzit glasul, și strigătul meu a ajuns până la El, până la urechile Lui.” (Psalmul 18:4‑6)

            L‑au înconjurat pe David legăturile morții, l‑au înfășurat legăturile mormântului? Nicidecum. Doar a vrut să scoată ceva în evidență.

            Aș putea să vă dau încă multe exemple din Psalmi, pentru că e plin de ele. Vă mai dau totuși niște exemple care nu sunt în psalmi, pentru că și în restul Bibliei se folosesc tot felul de figuri de stil pentru a scoate în evidență anumite lucruri. Ioan Botezătorul a zis despre Isus astfel:

„A doua zi, Ioan stătea iarăși cu doi din ucenicii lui. Și, pe când privea pe Isus umblând, a zis: «Iată Mielul lui Dumnezeu!»” (Ioan 1:35‑36)

            Era Isus un miel la propriu? Nicidecum. Isus zice despre El Însuși că El este „Ușa”, „Calea” etc. Era Isus o ușă, un drum?

            După ce poporul Israel a rătăcit patruzeci de ani prin pustiu, a sosit momentul să intre în țara făgăduită, iar Dumnezeu le spune: „Ascultă, Israele! Astăzi vei trece Iordanul, ca să te faci stăpân pe niște neamuri mai mari și mai puternice decât tine, pe cetăți mari și întărite până la cer.” (Deuteronom 9:1)

            Erau cetățile acelea până la cer? Nici blocurile „zgârie‑nori” din zilele noastre nu sunt până la cer. Pur și simplu autorul a vrut să scoată în evidență că acele popoare aveau cetăți foarte puternice, la fel cum David a vrut să scoată în evidență gravitatea păcatului său, nicidecum să dea o învățătură despre starea decăzută a omului din cauza păcatului Adamic.

            Ce vreau să zic cu toate acestea? Că omul este nevinovat, că nu este păcătos? Nu. Omul este păcătos. Toți am păcătuit și avem multe texte în Biblie care vorbesc despre aceasta.

„Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)

            Dar prin faptul că toți am păcătuit nu înseamnă automat și neapărat că așa ne‑am născut sau că am păcătuit din cauză că așa ne‑am născut. Poate fi și din cauza alegerilor noastre, sau a mediului în care ne‑am născut.

            Un alt lucru care mi s‑a părut interesant este că se vorbește mult despre starea de păcătoșenie a omului, că omul este atât de rău, atât de corupt, imposibil să‑I fie plăcut lui Dumnezeu. Spun încă o dată, omul este păcătos, toți am păcătuit, dar cu toate acestea am găsit mulți, foarte mulți oameni în Biblie care sunt numiți neprihăniți, sfinți…

„În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron și se chema Elisabeta.

Amândoi erau neprihăniii înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.” (Luca 1:5‑6)

            Aceștia doi sunt părinții lui Ioan Botezătorul, iar „amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.”

Neprihăniți și păzeau fără pată toate, nu unele, toate rânduielile Domnului. Incredibil. Nu eu am zis asta. Domnul a zis despre ei. Aceasta nu înseamnă că nu au păcătuit niciodată; cu siguranță au păcătuit. Dar în momentul în care păcătuiau, făceau ce trebuia să facă după cerințele Legii și erau iertați. Însă acești oameni nu trăiau o viață din cădere în cădere, ci din biruință în biruință, cu toate că făceau parte din Vechiul Legământ (vorbim mai târziu despre Vechiul și Noul Legământ).

„Iată care sunt urmașii lui Noe. Noe era un om neprihănit și fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.” (Geneza 6:9)

            Noe, „neprihănit și fără pată”, Avraam este numit „neprihănit”, Iov este numit „om fără prihană și curat la suflet”, Lot, Samuel, Ezechia, Iosia, Enoh, Abel, Zaharia, Iosif, Ioan Botezătorul, Simeon, Anania, Lidia și alții sunt numiți oameni neprihăniți, sfinți, oameni după voia lui Dumnezeu.

            Aceasta nu înseamnă că omul nu este păcătos, dar înseam‑ nă că omul poate să trăiască o viață după voia lui Dumnezeu, iar păcatul să fie ceva rar și accidental. Bineînțeles, totul este posibil doar datorită și cu ajutorul lui Dumnezeu, nu fiindcă omul este atât de grozav; nicidecum. Dar știm că Dumnezeu este de partea noastră, El vrea să nu mai păcătuim, iar prin El și cu El putem fi mai mult decât biruitori.

            Îmi dau seama că tot am menționat despre „păcatul adamic”, fără să fi vorbit concret despre el. Ideea este următoarea: Adam, primul om, a păcătuit, iar din cauza acestui fapt, păcatul lui s‑a transmis și se transmite în continuare asupra întregii umanități. Astfel, noi suntem deja contaminați de păcat, nu mai suntem liberi precum a fost Adam înainte să păcătuiască. De unde această idee?

            Am menționat deja Psalmul 51, unde am văzut că nu prea avem bază pentru aceasta, însă mai există un text mult mai pe subiect. Este vorba despre Epistola către Romani, capitolul 5:

„12 De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…

13 Căci înainte de Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege.

14 Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină.

15 Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala, căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.

16 Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit, căci judecata venită de la unul a adus osânda, dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare.

17 Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii vor domni în viaţă prin Acel Unul singur, care este Isus Hristos!)

18 …Astfel dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.

19 Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.

20 Ba încă şi Legea a venit pentru ca să se înmulţească greşeala, dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult,

21 pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 5:12-21)

            Aici este vorba într‑adevăr despre Adam, care a păcătuit și despre consecințele acestui fapt. Care sunt acestea?

În versetul 12 scrie: „… după cum printr‑un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toți au păcătuit…”

            Deci, păcatul a intrat în lume prin Adam, iar prin păcat a intrat moartea. Dacă nu intra păcatul, Adam și noi restul omenirii nu treceam prin moarte fizică. „… și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.”

            Moartea este aceea care a trecut asupra tuturor oamenilor, nu starea de păcat, nu contaminarea cu păcat. Chiar și moartea, care da, este o consecință pe care o suportăm din cauza păcatului adamic, scrie că s‑a transmis și pentru că noi, restul oamenilor, am păcătuit la fel ca Adam, nu eram nici noi mai buni („din pricină că toți au păcătuit”).

Versetul 14: „Totuși moartea a domnit.” Moartea este aceea care a domnit; nu zice că păcatul s‑a transmis asupra tuturor, ci moartea.

Versetul 15: „… prin greșeala unuia singur, cei mulți au fost loviți cu moartea.” Din nou, consecința greșelii lui Adam este moartea, am fost loviți cu moartea, nu cu o stare de păcat, nu cu o sămânță păcătoasă.

Versetul 17: „Dacă deci, prin greșeala unuia singur, moartea a domnit…” Din nou moartea.

            După ce am văzut că peste tot se vorbește despre moarte, ea este aceea care s‑a transmis mai departe asupra omenirii, ajungem la versetul 19.

„Căci, după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa, prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți.”

            Ai văzut? Aici scrie că cei mulți au fost făcuți păcătoși din cauza lui Adam. Gata, caz rezolvat. Nu mai ținem cont de tot ce a fost înainte. Avem o frântură de verset și e suficient.

Eu propun să ne uităm măcar la tot versetul. El continuă:

„prin ascultarea unui singur om, cei mulți vor fi făcuți neprihăniți.”

            Omul despre care este vorba este Isus, iar prin El zice aici că cei mulți vor fi făcuți neprihăniți. Haideți să folosim raționamentul de la prima parte și la această a doua parte a versetului. Dacă zicem că prin Adam cei mulți sau toți au fost făcuți păcătoși, înseamnă că prin Isus cei mulți sau toți vor fi făcuți neprihăniți. Ce înseamnă aceasta? Dacă toți oamenii au fost făcuți păcătoși involuntar (fără voia lor, fără să facă ceva) din cauza lui Adam, înseamnă că toți oamenii vor fi făcuți neprihăniți (fără voia lor, fără să facă ceva, fără să creadă, fără să se pocăiască…) prin Isus.

Nu putem folosi o interpretare la prima parte a versetului, iar la a doua parte altă interpretare. Vedeți la ce erezii putem să ajungem?

            Cu toții știm că Isus a murit pentru păcatele noastre, că „El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2). Dar aceasta nu înseamnă că toată lumea va fi mântuită, fără să facă absolut nimic, fără măcar să dorească mântuirea. Tot așa, pentru ca să fii păcătos, trebuie să faci ceva, să păcătuiești.

            Poate acest text este mai greu, mai complex. Haideți să ne mai uităm la unul, unde tot Pavel scrie, de data aceasta celor din Corint.

„Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit și învierea morților.

Și după cum toți mor în Adam, tot așa, toți vor învia în Hristos.” (1 Corinteni 15:21‑22)

            Prin om (Adam) a venit moartea, iar tot prin om (Isus) a venit învierea morților. Din cauza lui Adam toți mor (dar asta nu înseamnă că toți și ajung în Iad, în locul de pedeapsă), iar datorită lui Isus, toți vor învia (unii pentru răsplată, alții pentru osândă veșnică).

            Ideea este simplă. Din cauza lui Adam toți mor, nu toți se nasc păcătoși, contaminați. Nu înseamnă că dacă prin Adam a intrat păcatul în lume, automat suntem toți păcătoși. La fel cum nu înseamnă că dacă ne naștem în România știm limba română automat, ci o învățăm pe măsură ce o auzim.

Noi ne naștem într‑o lume păcătoasă, ușa păcatului este deschidă și inevitabil o să facem și noi aceleași lucruri păcătoase de la o vârstă foarte fragedă, foarte devreme.

            Mulți întreabă: de unde știu copiii să mintă, să se mânie dacă nu au ceva în ei de la Adam? Eu întreb: de unde a știut Adam, Eva să păcătuiască, fiindcă ei sigur nu aveau, nu erau contaminați cu păcatul adamic, pentru că Adam nici nu păcătuise încă?… Veți zice că șarpele i‑a ispitit. Atunci de unde a fost șarpele, diavolul, Lucifer, ispitit? Că doar înainte să cadă a fost un înger de lumină…

            Dragii mei, haideți să nu complicăm lucrurile mai mult decât e nevoie. Poporul Israel se plângea și el cumva împotriva lui Dumnezeu, că nu este corect, că fiii, copiii plătesc pentru păcatele părinților, iar răspunsul lui Dumnezeu prin Ezechiel a fost acesta: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său și tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el și răutatea celui rău va fi peste el.” (Ezechiel 18:20)

            Eu am păcătuit, tu ai păcătuit, eu sunt vinovat, tu ești vinovat, nu Adam, nici nimeni altcineva. Eu și tu am ales să păcătuim.

Greșeala pe care deseori o facem este că vrem să ne susținem ideile noastre deja preconcepute folosind Biblia. Venim cu ideea deja formată, aceea că omul se naște păcătos, iar apoi căutăm în Biblie motive, argumente pentru aceasta și ne folosim de orice frântură de verset, îl interpretăm cum vrem noi, doar pentru a ajunge la concluzia dorită. Nu merge așa. Așa s‑au făcut tot felul de atrocități de‑a lungul secolelor, în Evul Mediu și nu numai, spunând că fac după Biblie, după voia lui Dumnezeu. Nimic mai departe de adevăr.

            Înainte să mă numiți eretic, înainte să mă acuzați de pelagianism sau alte lucruri, vă rog să mai căutați, să mai cercetați, fără idei preconcepute, să vedeți dacă aveți argumente solide pentru ceea ce credeți și spuneți.

Eu unul nu am găsit nici argumente multe, nici solide, pentru a susține această idee a „păcatului adamic”. Aceasta este tot ce am vrut să scot în evidență.