Voi să nu vă numiți! - Ceasul Trezirii

VOI SĂ NU VĂ NUMIȚI!

Aproape indiferent de religia din care facem parte, avem o împărțire foarte clară între cler și laici, între aceia care conduc și restul oamenilor. Ba chiar și cei care conduc sunt împărțiți la rândul lor într‑o ierarhie. O ierarhie de tip piramidal. Cineva se află în frunte: Papa, episcopul, păstorul… (în funcție de denominație), apoi să zicem prezbiterii, preoții, sub ei diaconii și așa mai departe. Este aceasta conform Scripturii, conform învățăturii Domnului Isus?

Haideți să ne uităm la un pasaj din Evanghelia după Matei, capitolul 23, unde Domnul Isus spune:

1 Atunci, Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi,

2 a zis: „Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise.

3 Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le, dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac.

4 Ei leagă sarcini grele şi anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte.

5 Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacterele late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi,

6 umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi,

7 le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe şi să le zică: ‘Rabbi! Rabbi!’

8 Voi să nu vă numiţi ‘Rabbi’. Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi sunteţi fraţi.

9 Şi ‘Tată’ să nu numiţi pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri.

10 Să nu vă numiţi dascăli; căci Unul singur este Dascălul vostru: Hristosul.

Continuă pasajul acesta cu multe „vai de voi”… Vai de voi cărturari, vai de voi farisei… Domnul Isus le adresează cuvinte foarte dure conducătorilor religioși din vremea de atunci. Aproape că m‑aș putea opri aici, atât de clar a fost Domnul Isus.

Haideți totuși să ne mai uitam la câteva pasaje.

„Apoi au venit la Capernaum. Când era în casă, Isus i‑a întrebat: «Despre ce vorbeați unul cu altul pe drum?»

Dar ei tăceau (este vorba despre ucenici), pentru că pe drum se certaseră între ei ca să știe cine este cel mai mare.

Atunci, Isus a șezut jos, a chemat pe cei doisprezece și le‑a zis: «Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul tuturor!»” (Marcu 9:33‑35)

Rămânem tot la Evanghelia după Marcu…

„Isus i‑a chemat la El și le‑a zis: (din nou este vorba despre ucenici) «Știți că cei priviți drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și mai‑marii lor le poruncesc cu stăpânire.

Dar între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie robul tuturor.»” (Marcu 10:42‑44)

Domnul Isus a fost foarte clar în învățătura pe care le‑a dat‑o ucenicilor în această privință. Chiar dacă doreau și ei să știe cine este cel mai mare (erau obișnuiți după mersul vremii de atunci, cineva trebuia să fie șeful), totuși, Domnul Isus tocmai aceasta a vrut să îi învețe, ca între ei, între noi, să nu fie așa.

„Voi să nu vă numiți!… Între voi să nu fie așa!… Voi toți sunteii frați!”

Cu toate acestea, chiar dacă Domnul Isus a fost atât de categoric și a insistat atât de mult să nu facem după cum este în lume, să nu ne ridicăm unii deasupra celorlalți, să nu ne numim într‑un fel sau altul, totuși, din păcate, exact aceasta se întâmplă în majoritatea cazurilor astăzi.

Știm că Noul Testament a fost scris în limba greacă. Avem în Biblie destule cuvinte care, în loc să fie traduse, au fost transliterate, au fost transpuse dintr‑un alfabet în altul.

La capitolul „botezul în apă”, am vorbit despre faptul că atunci când au tradus Biblia versiunea King James, cuvântul grecesc „baptizo”, în loc să fie tradus, a fost transliterat și a devenit „baptism” în limba engleză. Aceasta ca să nu contravină practicii lor de atunci.

„Baptizo” înseamnă scufundare, imersiune, dar practica lor era doar de stropire la actul botezului. Astfel au ales să lase cuvântul așa, fără să schimbe practica lor după învățătura care au găsit‑o în Scriptură. La fel s‑a întâmplat și cu multe dintre cuvintele religioase adresate oamenilor astăzi: episcop, prezbiter, diacon…

Așadar, haideți să vedem ce înseamnă de fapt câteva dintre aceste apelative, titluri atribuite oamenilor.

CE SUNT EPISCOPII?

Primul cuvânt la care aș dori să ne uităm este „episcop”. Acesta provine din cuvântul grecesc „episkopos”. Pentru a în‑ țelege însemnătatea acestui cuvânt, propun să ne uităm la câteva versete din Biblie unde este folosit.

„Căci episcopul (episkopon), ca econom al lui Dumnezeu, trebuie să fie fără prihană, nu încăpățânat, nici mânios, nici dedat la vin, nici bătăuș, nici lacom de câștig mârșav…” (Tit 1:7)

Aici, acest cuvânt nu este tradus și ne lasă impresia că este vorba despre un titlu, o slujbă bisericească, ceva doar pentru niște oameni deosebiți. Dați‑mi voie să vă pun totuși o întrebare: Noi, cei care nu avem titlul de episcopi, avem voie să fim păcătoși sau încăpățânați, mânioși, dedați la vin, bătăuși, lacomi de câștig mârșav?… Gândiți‑vă la aceasta.

Mergem mai departe,la Evanghelia după Luca,capitolul 19, unde Domnului Isus spune despre cetatea Ierusalim astfel:

„Te vor face una cu pământul, pe tine și pe copiii tăi din mijlocul tău, și nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n‑ai cunoscut vremea când ai fost cercetată (episkopēs).” (Luca 19:44)

Acest cuvânt „cercetată” provine tot din cuvântul grecesc de unde noi folosim episcop. E ca și cum ar fi fost scris aici: „n‑ai cunoscut vremea când ai fost episcopată”.

Evanghelia după Matei, capitolul 25… din nou cuvintele Domnului Isus: „Am fost gol și M‑ați îmbrăcat; am fost bolnav și ați venit să Mă vedeți (epeskepsasthe).” (Matei 25:36)

Ați venit să mă vedeți, ați venit să mă cercetați sau ați venit să mă episcopați.

Vă mai dau un singur exemplu, deși mai sunt multe: avem astăzi tot felul de aplicații, instrumente care ne ajută să găsim mai ușor, să cercetăm Biblia mai profund.

„Religia curată și neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm (episkeptesthai) pe orfani și pe văduve în necazurile lor și să ne păzim neîntinați de lume.” (Iacov 1:27)

Cine trebuie să cerceteze, să „episcopeze” pe aceia în nevoie? Doar aceia care au titlul de episcop? Oare nu toți aceia care sunt urmași ai Domnului Isus?

CE SUNT PĂSTORII?

Acest cuvânt este tradus astfel, cel puțin la noi în limba română, și știm că un păstor este acela care îngrijește în mod normal oile, turma.

În sens spiritual, este vorba despre cineva care se ocupă de nevoile oamenilor. Care este totuși problema?

Vă provoc să căutați în tot Noul Testament un singur om care este numit de cineva sau care se numește pe sine însuși „păstor” sau „pastor”, cum e la modă mai nou (bineînțeles, în afară de aceia care într‑adevăr păstoresc turma de animale). Singurul care este numit și care Se numește „Păstor” este Domnul nostru Isus Hristos.

„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun își dă viața pentru oi.” (Ioan 10:11)

„Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veșnic, a sculat din morți pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor.” (Evrei 13:20)

„Căci erați ca niște oi rătăcite. Dar acum v‑ați întors la Păstorul și Episcopul sufletelor voastre.” (1 Petru 2:25)

Peste tot este vorba despre Domnul Isus.

E adevărat că avem acel pasaj din Epistola către Efeseni, capitolul 4, unde scrie că Domnul a dat pe unii apostoli, păstori, învățători și așa mai departe… dar nu i‑a dat ca să fie numiți așa, nu i‑a dat să dețină un titlu, ci să îi ajute și pe restul să ajungă la maturitate din punct de vedere spiritual. O să revenim la acest pasaj.

Însă, cum ziceam, nimeni nu a îndrăznit să se numească

„Păstor”, nici nu a fost numit de către alții, nici măcar Petru, căruia Domnul Isus i‑a zis: „Paște mielușeii Mei, paște oițele Mele, paște oile Mele!” (Ioan 21:15‑17)

De ce ne numim noi atunci astfel?

CE SUNT PREZBITERII?

Cuvântul „prezbiter”provine din cuvântul grecesc „pres‑buteros”, care, foarte simplu, înseamnă bătrân sau om matur, om cu experiență.

Dacă îl numești pe cineva „prezbiter”, probabil se simte așa, chiar important, însă dacă îl numești „bătrân”, poate nu‑i mai place.

„Sfătuiesc pe prezbiterii (presbyterous) dintre voi, eu, care sunt un prezbiter (presbyteros) ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei care va fi descoperită…” (1 Petru 5:1)

După ce în acest verset este folosit de două ori cuvântul „prezbiter”, în versetul 5 din același capitol scrie așa:

„Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni (presbyterois).”

Aici, același cuvânt din limba greacă este tradus cu „bătrâni”. De ce nu este tradus astfel peste tot?

1 Nu mustra cu asprime pe un bătrân (presbyterō), ci sfă‑ tuiește‑l ca pe un tată; pe tineri sfătuiește‑i ca pe niște frați; 2 pe femeile bătrâne (presbyteras), ca pe niște mame; pe cele tinere, ca pe niște surori, cu toată curăția.

Versetul 19:

19 Împotriva unui prezbiter (presbyterou) să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori. (1 Timotei 5:1‑2, 19)

Cuvântul „bătrân” din versetul 1 și cuvântul „bătrâne” din versetul 2 este același cuvânt în limba greacă ca și cel din versetul 19, unde este folosit „prezbiter”. Nu vi se pare interesant? Chiar și femeile bătrâne, în vârstă, sunt prezbiterițe. Sau?…

Ce ziceți despre cei 24 de bătrâni din cartea Apocalipsa?

„Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci și patru de scaune de domnie; și pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci și patru de bătrâni (presbyterous) îmbrăcați în haine albe și pe capete aveau cununi de aur.” (Apocalipsa 4:4)

Același cuvânt pentru bătrân în limba greacă și așa mai departe, exemplele pot continua.

Ce sunt „prezbiterii”? „Bătrâni”, oameni maturi în credință.

CE SUNT PREOȚII?

Știm bine că în Vechiul Legământ, în mijlocul poporului Israel erau oameni rânduiți să facă slujbe la Templu: leviți, preoți, marele preot. Rolul preoților era acela de intermediari între Dumnezeu și om, iar Marele Preot era singurul care, o dată pe an, de ziua Ispășirii, intra în Locul Preasfânt să obțină iertare, atât pentru păcatele sale, cât și pentru ale întregului popor.

Dar a venit Isus, Fiul lui Dumnezeu! În timp ce stătea atârnat pe lemn pentru păcatele noastre, s‑a rupt catapeteasma, perdeaua Templului care separa locul Sfânt de locul Preasfânt, de sus în jos, să ne arate astfel că toți avem intrare liberă la Tatăl. Nu mai este nevoie de un mare preot de pe pământ, de un intermediar, de un om între noi și Dumnezeu. Isus este Marele Preot al mărturisirii noastre, El este Acela care a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, în adevăratul Cort care a fost ridicat nu de om, ci de Dumnezeu.

„Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare și mai desăvârșit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din zidirea aceasta, și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică.” (Evrei 9:11‑12)

Isus este Marele Preot, Isus este singurul Mijlocitor între om și Dumnezeu, iar noi toți suntem chemați să formăm o preoție sfântă.

„Și voi, ca niște pietre vii, sunteți zidiți ca să fiți o casă duhovnicească, o preoție sfântă, și să aduceți jertfe duhovnicești plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.

Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Și l‑a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Ce‑ lui ce v‑a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” (1 Petru 2:5, 9)

„Ioan, către cele șapte Biserici care sunt în Asia: Har și pace vouă, din partea Celui ce este, Celui ce era și Celui ce vine și din partea celor șapte duhuri care stau înaintea scaunului Său de domnie și din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, Cel Întâi Născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne‑a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a făcut din noi o împărăție și preoii pentru Dumnezeu, Tatăl Său, ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.” (Apocalipsa 1:4‑6)

Ce a făcut din noi? O împărăție și preoți pentru Dumnezeu. Noi trăim în perioada Noului Legământ, în care toți suntem chemați să fim preoți și să aducem jertfe duhovnicești înaintea lui Dumnezeu, așa cum zice și apostolul Pavel în Epistola către Romani:

„Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (Romani 12:1)

Doamne, ajută‑ne!

CE SUNT DIACONII?

Aș dori să ne uităm la câteva dintre calificativele unui diacon, așa cum sunt ele prezentate în Epistola către Timotei:

„Diaconii (diakonous), de asemenea, trebuie să fie cinstiți, nu cu două fețe, nu băutori de mult vin, nu doritori de câștig mârșav, ci să păstreze taina credinței într‑un cuget curat.” (1 Timotei 3:8‑9)

Acum, dați‑mi voie să vă adresez câteva întrebări:

Dacă diaconii trebuie să fie cinstiți, înseamnă că noi, restul creștinilor, putem fi necinstiți?…
Dacă diaconii nu au voie să aibă două fețe, adică să nu fie fățarnici, noi putem fi fățarnici?
Dacă diaconii nu au voie să fie băutori de mult vin (observați remarca, „de mult vin”), înseamnă că noi putem să ne îmbătăm?
Nu doritori de câștig mârșav. Noi avem voie să obținem câștiguri mârșave?
Dacă ei, diaconii, trebuie să păstreze credința într‑un cuget curat, înseamnă că noi putem oricum?

„Diaconii (diakonoi) să fie bărbați ai unei singure neveste și să știe să‑și cârmuiască bine copiii și casele lor.” (1 Timotei 3:12)

Mai întreb doar atât:

– Dacă diaconii trebuie să aibă o singură nevastă, înseamnă că noi, restul, putem avea mai multe neveste? Revenim la poligamie?

Răspunsul la toate aceste întrebări este foarte clar, zic eu, pentru toată lumea. BINEÎNȚELES CĂ NU!

Haideți să vedem ce înseamnă de fapt acest cuvânt și poate înțelegem și cine sunt chemați să fie diaconi.

Cuvântul în limba greacă este „diakonos”, care înseamnă foarte simplu și foarte clar: „slujitor” sau „slugă” chiar.

„Atunci, Isus a șezut jos, a chemat pe cei doisprezece și le‑a zis: «Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți și slujitorul (diakonos) tuturor!»” (Marcu 9:35)

Ce să fie? Slujitorul sau diaconul tuturor.

„Atunci, împăratul a zis slujitorilor (diakonois) săi: «Legați‑i mâinile și picioarele și luați‑l și aruncați‑l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.»” (Matei 22:13)

Atunci, împăratul a zis slujitorilor, adică diaconilor săi, același cuvânt.

Isus, împreună cu mama Lui și cu ucenicii, au participat la o nuntă, în Cana. La un moment dat, s‑a isprăvit vinul, iar mama lui Isus a zis:

„Mama lui a zis slugilor (diakonois): «Să faceți orice vă va zice.»” (Ioan 2:5)

Slugă = diacon

Ajungem la pasajul din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 6, unde este vorba despre alegerea celor șapte diaconi. Interesant este că de fapt nici măcar nu este folosit cuvântul diacon în acest text, cel puțin nu în limba română. Haideți să ne uităm măcar la un verset:

„Cei doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor și au zis:

«Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim (diakonein) la mese.»” (Faptele Apostolilor 6:2)

Să diaconisim la mese, să servim la mese… de aceea au ales șapte bărbați. Nu pentru a‑i face niște oameni deosebiți, nu pentru a le oferi un titlu, cum avem noi astăzi, ci să slujească la mese, să împartă ajutoarele și așa mai departe.

Un ultim exemplu, deși sunt foarte multe, și vă provoc din nou să mai căutați și voi:

„Vă dau în grijă pe Fivi, sora noastră, care este diaconiță (diakonon) a Bisericii din Chencrea.” (Romani 16:1)

Din câte știu eu, în traducerile noastre în limba română, aceasta este singura persoană care este numită de fapt „diacon” în Biblie și este o femeie.

Tot mai des se pune această întrebare: au voie femeile să slujească? N‑aș dori să fiu înțeles greșit. Nu susțin mișcarea feministă, ca să zic așa. De asemenea, Scriptura este destul de clară în această privință. Hristos este Capul bărbatului, iar bărbatul este capul femeii. Nu intru acum în detalii… însă răspunsul meu la întrebarea: au voie femeile să slujească? este acesta: Nici bărbații nu au voie!… cel puțin nu în felul în care se face în majoritatea cazurilor astăzi.

Dar de slujit, de diaconisit, noi toți suntem chemați la aceasta, atât bărbați, cât și femei, atât tineri, cât și cei mai în vârstă. Fiecare suntem chemați să slujim lui Dumnezeu și unii altora. Domnul Isus a spus: „Dacă Îmi slujește (diakonē) cineva, să Mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul (diakonos) Meu. Dacă Îmi slujește (diakonē) cineva, Tatăl îl va cinsti.” (Ioan 12:26)

Doamne, ajută‑ne pe toți să fim adevărați diaconi, slujitori ai Tăi!

CE SUNT APOSTOLII?

E adevărat că cei doisprezece ucenici, cei doisprezece apostoli au fost aleși într‑un mod mai special de Domnul Isus să facă o lucrare bine definită. În acest sens, ei sunt unici.

De asemenea și Saul, care apoi a devenit Pavel, a fost ales într‑un mod deosebit, încă din pântecele mamei lui, chemat să facă o lucrare specială. Totuși, pe lângă aceștia, mai găsim și alți apostoli în Biblie: Barnaba, Andronic, Iunia și alții. Ba chiar Isus este numit apostol în Biblie.

„De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, aținti‑ți‑vă privirile la Apostolul (Apostolon) și Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus.” (Evrei 3:1)

„Am socotit de trebuință să vă trimit pe Epafrodit, fratele și tovarășul meu de lucru și de luptă, trimisul (apostolon) și slujitorul vostru pentru nevoile mele.” (Filipeni 2:25)

Cuvântul care aici este tradus „trimisul” este exact același cuvânt din limba greacă de unde noi avem cuvântul „apostol”. Putem spune că Epafrodit era și el un apostol.

„Atunci, Irod, când a văzut că fusese înșelat de magi, s‑a mâniat foarte tare și a trimis (aposteilas) să omoare pe toți pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem și în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.” (Matei 2:16)

Irod a trimis, a apostolat pe acei oameni să‑i omoare pe acei copii. Chiar dacă e ciudat exemplul, putem spune că acei oameni erau într‑un fel apostoli ai lui Irod, trimiși ai lui Irod.

„Fiul omului va trimite (apostelei) pe îngerii Săi și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce săvârșesc fărădelegea.” (Matei 13:41)

Fiul Omului va trimite sau va apostola pe îngerii Săi. Chiar și îngerii în acest caz sunt niște apostoli, nu‑i așa?… trimiși ai lui Dumnezeu.

Se pune deseori întrebarea: mai sunt și astăzi apostoli? Ziceam că cei doisprezece ucenici/apostoli sunt deosebiți. Despre ei scrie și în cartea Apocalipsa, capitolul 21, cu versetul 14, în felul următor:

„Zidul cetății (este vorba despre Noul Ierusalim) avea douăsprezece temelii și pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli (apostolōn) ai Mielului.”

De asemenea, în Epistola către Efeseni mai scrie:

„Așadar, voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună‑cetățeni cu sfinții, oameni din Casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor (apostolōn) și prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.” (Efeseni 2:19‑20)

Fiind zidiți pe temelia apostolilor… temelia este pusă de către apostoli, iar noi suntem chemați să zidim pe această temelie.

Totuși, mai sunt și astăzi apostoli? La fel cum pe lângă cei doisprezece și pe lângă Pavel mai sunt și alți apostoli enumerați în Scriptură (v‑am dat câteva exemple), la fel pot să fie și astăzi apostoli, trimiși ai lui Dumnezeu. Important este ca noi să stăm la dispoziția lui Dumnezeu, iar dacă El dorește să ne trimită, să ne apostoleze să facem o anumită lucrare, noi să fim gata. Deși s‑ar putea ca uneori să nu ne placă sau să fie un preț de plătit…

Apostolii lui Dumnezeu au trecut deseori prin multe probleme, necazuri, încercări. Haideți să ne uităm doar la câteva dintre provocările apostolului Pavel.

„De cinci ori am căpătat de la iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; o dată am fost împroșcat cu pietre; de trei ori s‑a sfărâmat corabia cu mine; o noapte și o zi am fost în adâncul mării.

Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între frații mincinoși, în osteneli și necazuri, în priveghiuri adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!” (2 Corinteni 11:24‑27)

Mai dorim să fim apostoli, trimiși ai lui Dumnezeu?

Acum, după ce am văzut de fapt semnificația acestor cuvinte, haideți să vedem dacă reușim să înțelegem ceva.

„Însă din Milet, Pavel a trimis la Efes și a chemat pe prezbiterii bisericii.” (Faptele Apostolilor 20:17)

Și ce le‑a zis? Versetul 28:

„Luați seama dar la voi înșivă și la toată turma peste care v‑a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriți Biserica Domnului, pe care a câștigat‑o cu însuși sângele Său.”

Putem înțelege foarte clar că prezbiterii (bătrânii, oamenii mai maturi în credință) erau aceia care trebuiau să episcopeze (adică să cerceteze) și să păstorească Biserica, iar Biserica este a Domnului. Putem observa și remarca lui Pavel… „peste care v‑a pus Duhul Sfânt”.

Mergem mai departe la Întâia Epistolă a lui Petru, capitolul 5.

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos și părtaș al slavei care va fi descoperită: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine; nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v‑au căzut la împărțeală, ci făcându‑vă pilde turmei.

Și, când Se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa care nu se poate veșteji, a slavei.” (1 Petru 5:1‑4)

Din nou, observăm că prezbiterii, bătrânii, oamenii maturi în credință, sunt aceia care sunt chemați să păstorească, să îndrume. De remarcat faptul că nicăieri nu găsim un singur om în frunte care să‑și asume conducerea, așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor astăzi. Zic încă o dată, nici măcar Petru, căruia Domnul Isus i‑a spus: „Paște mielușeii Mei.” „Paște oițele Mele.” „Paște oile Mele!”, nu și‑a asumat niciodată titlul de păstor, episcop sau altceva.

„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei.”

Petru nu se considera nici măcar deasupra celorlalți prezbiteri, a celorlalți bătrâni.

Noi suntem chemați să formăm Biserica lui Hristos, Trupul lui Hristos, al cărui Cap, Păstor, Episcop este El Însuși. Cu toate acestea, e normal să avem între noi și oameni mai maturi în credință. La fel cum într‑o familie e normal copiii să asculte și să învețe de la părinți, tot așa e normal ca cei care sunt copii în credință să învețe de la cei mai maturi, mai bătrâni.

Iar pentru aceasta, Domnul a dat… revenim la pasajul din Efeseni capitolul 4:

11 Și El (Domnul) a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători

De ce? Pentru ce i-a dat?

12 pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,

13 până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos;

14 ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire,

15 ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.

16 Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste.” Efeseni 4:11-16)

Acest pasaj este folosit și înțeles greșit de multe ori. Domnul i‑a dat pe unii, dar nu i‑a dat ca să fie numiți în vreun fel sau altul, nici ca să stăpânească peste ceilalți, ci dimpotrivă, ca să ajute. Scopul este acesta: toți să creștem și să ajungem la statura de oameni mari în Hristos.

Revin la ideea de familie. Haideți să ne uităm la familiile noastre. Familia este formată din soț, soție și copii, altfel spus din părinți și copii. E normal ca părintele să îl învețe pe copil, iar scopul părintelui este creșterea copilului, din toate punctele de vedere. Tot așa este și în familia lui Dumnezeu.

Sunt oameni mai maturi în credință, care e normal să îi învețe, să îi îndrume, să îi păstorească, să zic așa, pe cei mai de curând veniți la credință. Acești oameni sunt bătrânii (prezbiterii), iar scopul lor trebuie să fie acela de a‑i ajuta, de a‑i ridica pe ceilalți. Ca niște părinți, să dorească ca cei mici să crească și să ajungă la maturitate din punct de vedere spiritual. Însă aceasta nu prea se întâmplă, nu‑i așa? Unui preot, unui episcop, păstor… de multe ori nu prea îi convine să se ridice alții, deoarece îi pot lua slujba, funcția, poziția, salariul chiar… Totul a devenit ca într‑o instituție, ca într‑o firmă, ca într‑o afacere.

Să nu mai zicem de faptul că am ajuns să votăm pe cine dorim în frunte; iată că avem alegeri democratice. E ca și cum într‑o familie ai vota cine să fie tată sau mamă. E ridicol unde s‑a ajuns. Am copiat totul după mersul acestei lumi și nu mai luăm în considerare învățătura Domnului Isus: „Voi să nu vă numiți, între voi să nu fie așa!”

Fie ca Dumnezeu să ne lumineze pe fiecare! Să renunțăm la atâtea titluri care îi ridică pe unii oameni deasupra celorlalți și să facem după învățătura Domnului Isus, după exemplul lăsat de primii ucenici, de primii creștini, care nu s‑au considerat superiori.

Domnul este acela care dă, care rânduiește păstori, învățători, oameni după voia Lui. Nu noi, oamenii, trebuie să‑i punem și să‑i numim, după obiceiurile și tradițiile noastre. Nicăieri în Biblie nimeni nu a pus, nu a numit pe cineva Păstor sau Episcop… unde au rânduit, au rânduit prezbiteri și diaconi. Poate vă întrebați: dar de ce au trebuit să rânduiască prezbiteri și diaconi? Sper că am înțeles semnificația acestor cuvinte. Prezbiter înseamnă un om mai matur în credință, iar diacon înseamnă slujitor, cineva care face o acțiune, o lucrare.

Contextul de atunci (al primului secol) era puțin, mai bine zis mult diferit de contextul nostru de astăzi. Oamenii cărora apostolul Pavel le propovăduia despre Hristos erau în special dintre neamuri, erau păgâni.

Citiți mai sus, dacă ați uitat, când am vorbit despre prezbiteri și diaconi, unde tot am întrebat: Oare sunt normale acele cerințe? Să nu fie bătăuș, să nu consume mult alcool, să nu aibă mai multe neveste… De ce erau aceste cerințe care nouă, acum, totuși ni se par absurde? Orice creștin, cât de cât, ar trebui să îndeplinească aceste cerințe, nu‑i așa? Le‑a cerut atunci aceste lucruri pentru că oamenii cărora le spunea despre Hristos erau așa: aveau mai multe neveste, consumau alcool… cum adică?

Poate că ar fi mai ușor să înțelegem, dacă ne‑am gândi, să zicem, la niște triburi din Africa de astăzi. Dacă ai merge în Africa, în mijlocul unor triburi, să propovăduiești Evanghelia, iar prin harul lui Dumnezeu, douăzeci de oameni ar crede în Isus Hristos și s‑ar hotărî să Îl urmeze, ce ai zice? Extraordinar! Totuși, acei oameni sunt așa cum sunt, mai primitivi, cu tot felul de apucături, de obiceiuri. S‑ar putea să dureze puțin până să se rezolve toate lucrurile. Rămâi cu ei încă două luni de zile și încerci să îi înveți cât poți de mult, sau dacă nu poți să rămâi, poate trimiți pe cineva mai pe urmă să îi mai învețe câte ceva (cum a făcut și Pavel cu Timotei, cu Tit…).

Cu toate acestea, chiar dacă mai rămâi puțin sau trimiți pe cineva, nu au reușit toți să priceapă toate lucrurile încă. Acei oameni probabil nici nu știu să citească, s‑ar putea să aibă mai multe neveste. Ce să facă cu ele? Să le abandoneze? Nu e bine nici așa.

Contextul era diferit atunci, pe vremea lui Pavel, la fel cum contextul e diferit între europeni (vestici) și cei din Africa astăzi. Ce e de făcut în aceste situații? Pavel nu a putut să rămână toată viața cu ei, cum nici noi nu prea putem astăzi. A rămas cât a putut, i‑a mai trimis pe Timotei, pe Tit, le‑a mai scris câte o epistolă, dar în cele din urmă, acei oameni din Efes, Tesalonic, Corint… au rămas singuri. La fel cum cei douăzeci de oameni din Africa de astăzi ar rămâne și ei singuri la un moment dat. Dar și acei oameni trebuie să se descurce cumva în viața de credință, ba mai mult, ar trebui să fie o mărturie bună pentru ceilalți din trib sau din împrejurimi.

În acest caz, trebuie să rânduiești niște prezbiteri (oameni mai maturi), care să se ocupe de ceilalți. Niște oameni care sunt cât de cât în regulă. Să nu aibă mai multe neveste, să nu consume alcool, să știe pe cât posibil să citească, ca să fie în stare să îi învețe pe ceilalți.

Poate că din douăzeci doar doi sau trei se încadrează. Aceștia trebuie să se ocupe, să îi învețe și pe ceilalți, pentru că scopul nu este ca acești oameni (doi sau trei) să rămână pentru totdeauna „mai mari”, ci scopul este să îi învețe și pe ceilalți, ca și restul într‑o lună, două, un an, doi (în funcție de situație, context, capacitățile oamenilor), să ajungă la maturitate, la statura plinătății lui Hristos, să nu mai fie purtați de orice vânt de învățătură, ci să ajungă și ei bătrâni (prezbiteri), astfel încât să poată la rândul lor să‑i învețe pe alții.

Nu există o ierarhie în care cineva este mai‑marele cuiva pentru totdeauna. Există un scop și există un timp. Scopul este ca cei maturi să îi învețe pe cei mai puțin experimentați, să îi ajute să crească și ei la același nivel, iar timpul este bine definit: până ajung toți la statura de oameni maturi, bătrâni (prezbiteri), ca și ei să facă mai departe cu alții același lucru.

Continuăm cu cei douăzeci din Africa. Am zis că poate doi sau trei se ocupă de învățătură. Dar mai apar și alte nevoi, la fel cum au apărut în Biserica Primară (Faptele Apostolilor 6). Acolo a fost nevoie de oameni care să slujească la mese și să ajute la împărțirea ajutoarelor, pentru ca bătrânii (Petru, Ioan…) să se poată ocupa în special de învățătură.

S‑ar putea ca și în Africa să fie nevoie de mai mulți lucrători, slujitori (diaconi). Poate Biserica vrea să‑i ajute pe ceilalți

din alte triburi să afle și ei despre Hristos. Pentru aceasta se hotărăsc să le facă un bine. Se duc să îi ajute la crăpat de lemne (poate în Africa nu e nevoie, că e cald). Se duc să îi ajute atunci la muncile câmpului sau la alte activități. Cine să facă aceste lucrări dintre cei douăzeci?

Ziceam că doar doi sau trei sunt în stare deocamdată să‑i învețe și pe ceilalți. Dacă merg tot ei, nu mai rămâne nimeni să învețe, iar aceasta este o nevoie esențială, mai ales la început de drum, cum sunt ei. Așa că trebuie să meargă alții. Dar nu poate să meargă oricine, aceasta este ideea. Nu poate și nu trebuie oricine să lucreze pentru Dumnezeu. Doar aceia care au înțeles puțin lucrurile, care au renunțat la unele vicii măcar, la tot felul de obiceiuri nepotrivite.

Aici intervin „diaconii”, oameni care slujesc într‑o lucrare specifică. Oameni care poate nu sunt încă suficient de maturi ca să‑i învețe pe alții, cum sunt bătrânii (prezbiterii), dar suficient de maturi încât, dacă merg să ajute pe cineva, dacă merg să crape lemne și se lovesc, din greșeală, nu încep să înjure, să spună tot felul de lucruri, încât să facă astfel o defavoare lucrării lui Dumnezeu. Oameni care dacă merg să ajute în lucrarea de pe câmp, atunci când le este sete consumă multă apă (dacă au), nu mult alcool.

Așadar, sunt situații în care e nevoie să fie rânduiți prezbiteri sau diaconi (nu vă imaginați chestii complicate, cum vedem astăzi, hirotonisiri, investiri în slujbă și tot felul). E normal să avem și astăzi într‑o comunitate, într‑o Biserică, oameni mai maturi în credință, pentru a‑i învăța pe cei mai de curând veniți pe cale, dar scopul este ca și ceilalți, toți să crească, să ajungă la maturitate.

În majoritatea Bisericilor e ca la școală. Avem pe cineva în frunte, iar restul stăm cuminți în bancă. Problema este mai mare, deoarece la școală cel puțin, după un an de zile treci clasa, avansezi la nivelul următor, iar după și mai mulți ani de zile închei cu școala, devii matur, așa încât poți și tu să înfrunți viața aceasta, ajungi pe propriile tale picioare.

Pe când „Biserica” a devenit școala pe care nu o termini niciodată, dar nici măcar nu treci în următorul an, la următorul nivel. E ca și cum ai fi mereu repetent. Repeți clasa întâi la nesfârșit. Probabil veți zice că exagerez. Mai gândiți‑vă!

Așadar, în Biserica lui Dumnezeu avem oameni mai maturi în credință (prezbiteri), dintre care El, Dumnezeu, Isus…

„… a dat pe unii apostoli, pe alții proroci, pe alții evangheliști, pe alții păstori și învățători pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos; ca să nu mai fim copii, plutind încoace și încolo, purtați de orice vânt de învățătură, prin viclenia oamenilor și prin șiretenia lor în mijloacele de amăgire, ci, credincioși adevărului, în dragoste, să creștem în toate privințele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” (Efeseni 4:11‑15)

Noi toți suntem chemați să ajungem la maturitate din punct de vedere spiritual (prezbiteri), ca mai apoi toți să lucrăm pentru Dumnezeu. Dar așa cum într‑un trup sunt mai multe mădulare, tot așa și în Biserica lui Dumnezeu sunt mai multe roluri. Unii dintre bătrâni (prezbiteri) au din partea Domnului chemarea să se ocupe mai mult de evanghelizare, de răspândirea Evangheliei și altor oameni, care poate nici nu au auzit încă despre salvarea prin Isus Hristos. Alții se ocupă mai mult de nevoile celor din Biserică (care poate sunt mai nou veniți la credință și au nevoie să crească) și așa mai departe.

Pentru aceasta a dat El, Isus (nu oamenii), apostoli, proroci, evangheliști, păstori, învățători… pentru desăvârșirea celorlalți, ca și ei să ajungă la maturitate, ca mai apoi să li se încredințeze și lor de către Isus o lucrare de evanghelizare, de învățare, de ajutorare…

Nimeni nu este dat ca să fie numit în vreun fel, ci ca să facă o lucrare. Dacă începem să îi numim pe oameni într‑un fel sau altul, nu facem altceva decât să îi punem în pericol să se mândrească și să cadă.

În lume, în viața laică, cine sunt numiți în vreun fel? Sau mai bine zis, de ce sunt numiți în vreun fel?

Nu auzi pe nimeni să se prezinte sau să își scrie pe cartea de vizită: „omul de serviciu” Radu, sau „spălătoreasa de vase” Ioana. Nimeni nu face așa ceva. Dar dacă este doctor, chef bucătar, președinte de un fel sau altul, lucrurile se schimbă. Domnul doctor, domnul președinte…

Toate acestea sunt menite să‑i ridice pe unii oameni deasupra celorlalți. Domnul Isus a zis:

„Știți că cei priviți drept cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și mai‑marii lor le poruncesc cu stăpânire. Dar între voi să nu fie așa.”

Faptul că în lume sunt oameni care au anumite titluri, care se deosebesc de ceilalți, nu e problema noastră. Nici Isus nu a ținut să Se bage în aceste lucruri. Dar le‑a zis ucenicilor atunci și ne spune nouă astăzi:

„Dar între voi să nu fie așa…” „Voi să nu vă numiți…”

„Voi toți sunteți frați.”

Mă rog ca Dumnezeu să ne ajute să înțelegem aceste lucruri, dar nu doar să le înțelegem, ci să le și punem în practică. Isus este Singurul Cap al Bisericii, El este Acela care zidește Biserica, iar noi toți suntem chemați să fim frați, mădulare în același trup.

Este ceasul trezirii!